Toți merităm o șansă

Toți oamenii de lângă noi merită o șansă la viață, o șansă la o viață normală, cu drepturi egale în întreaga societate, indiferent de apartenența fiecăruia dintre noi. Spun acest lucru deoarece observ că în societatea noastră divizarea este tot mai mare. Prea des se face diferențierea între NOI (AI NOȘTRI) și EI (AI LOR). Persoanele cu dizabilități sunt mai mereu încadrate la categoria AI LOR, adică ceilalți, cei diferiți pe care nu prea îi vrem amestecați printre NOI.

Aș extinde puțin această idee și m-aș referi aici la oamenii cu potențial care pot aduce un plus de valoare în societatea noastră. Originea, rasa, dizabilitatea nu sunt o piedică în calea afirmării potențialului propriu. Nu trebuie să ne lăsăm îngrădiți de prejudecăți pernicioase de care, inevitabil, avem parte în jur destul de des din partea semenilor noștri.

Vedeam deunăzi o statistică ce arăta că doar căteva procente (sub 5%) dintre copiii din mediul rural urmează studii superioare. E trist și îngrijorător să știm că în 2019 oamenii nu au șanse egale la o viață mai bună. Până la urmă, societatea noastră pierde foarte mult din această cauză. Astfel, mulți copii și tineri (care mai apoi devin adulții de mâine) rămân perpetuu prizonieri în acest cerc vicios din care generațiile ce vin după ei nu prea mai pot evada.

Este și cazul minorităților sau păturilor sociale ce rămân sub nivelul de subzistență chiar și timp de mai multe generații. Ieșirea din această “cușcă de fier” este una singură: educația.

Pentru persoanele cu dizabilități, acest risc este, de asemenea, unul real. Nu știm ce ne rezervă viața, oricine poate avea parte de un necaz și poate fi pus în situația în care să fie în incapacitatea de a-și exercita activitatea normală din cauza unui accident.

Problema este ce se întâmplă după acel accident cu persoana respectivă, cum va fi ea reintegrată în societate. Aici este nevoie de o viziune integrată, pe termen lung. Măsurile punctuale pe care autoritățile le propun (aici mă refer la voucherele de până la 5.000 de euro promise persoanelor cu dizabilități) nu pot rezolva problemele de ansamblu. Lipsa unei viziuni de integrare a celor diferiți în societatea românească este o problema ce se cronicizează și riscă să facă viața imposibilă pentru unii dintre noi.

Din aceasta cauză, o persoană cu dizabilități este din start predispusă riscului de a nu putea urma studii superioare, de a nu accesa locurile de muncă pe care și le-ar dori, locuri de muncă pentru care este calificată.

Stigmatizarea și discriminarea persoanelor cu dizabilități trebuie să înceteze.

Nu mai trebuie să întoarcem capul dacă vedem o persoană cu un handicap fizic sau mental. Nu mai trebuie să-i ignorăm pe cei de lângă noi. Trebuie să-i tratăm ca pe oameni normali, ca pe semenii noștri, căci avem mereu ceva de învățat de la fiecare. O vorba înțeleaptă spune ca noi suntem suma tuturor celor pe care i-am întâlnit de-a lungul existenței, iar alta că “viața și cariera noastră reprezintă suma eșecurilor de care am avut parte” (îl citez din memorie pe Constantin Noica). Sunt cuvinte ce ar trebui să ne dea mult de gândit.

La nivel global, acesta este un moment propice, căci tot mai multe țări civilizate iau atitudine față de discriminare. Mișcarea “Me Too” a fost un pas important spre câștigarea drepturilor femeilor în lume, prin demascarea abuzurilor ținute secrete atâția ani…

E timpul să dăm o șansă celor de lângă noi, celor care sunt puțin altfel. A fi diferit nu trebuie să însemne în societatea noastră că ești o persoană nedemnă de o șansă la o viață normală. În noi stă ascuns un potențial despre care nici nu știm că ar putea exista. Totul e să știm să-l eliberăm. Pentru a face acest lucru, trebuie să ne eliberăm mai întâi mintea din jugul limitării auto-impuse, iar apoi putem colinda liberi prin “genuni de stele”.