La fel de creștin… ca tine

„Atunci când eram eu mică”, îmi spune, în timp ce rupe o bucată de pască de pe marginea farfuriei, „Paștele era o adevărată sărbătoare. Abia așteptam să vină Paștele, pentru că în Săptămâna Mare mergeam cu mama și ne cumpăram haine noi, așa era tradiția. Până sâmbătă seara nu aveam voie să le îmbrăcăm, dar țin minte cum eu și sora mea le scoteam din șifonier și le călcam în fiecare zi, căci imediat ce le puneam în șifonier se mai făcea câte o cută. Până pe la 12 ani abia așteptam Noaptea de Înviere, pentru că asta însemna că ne luăm haine noi și frumoase.”

Doamna Ana îmi povestește aceste lucruri în timp ce pe chipul ei se vede un zâmbet larg. Pot să văd că are ochii umeziți, dar atât de vii, și parcă retrăiește amintirile pe care mi le povestește. Are 72 de ani și îmi povestește rețetele ei preferate de drob și sarmale până la cel mai mic ingredient – „Știi cum zic unii, că pun dragoste? Ei, o abureală! Eu pun mereu un strop de boia iute în orice gătesc și acum, cu toată sinceritatea, tu știi ce gust bun îi dă mâncării?”

„Eram ca vrăjitoarea cu prăjiturelele din Hansel și Gretel”

Anișoara, așa cum e cunoscută printre vecinii de la bloc, a lucrat aproape 50 de ani ca profesoară de limba franceză. „Unora dintre elevi le era teamă de mine, dar nu înțeleg de ce – în fiecare an, înainte de vacanțe, făceam biscuiței și le duceam la ultima oră. Mereu mi-a plăcut să gătesc și am ținut foarte mult la elevii mei, de aceea voiam să depun efort pentru ei, voiam să vadă că sunt gata să-mi sacrific timpul personal ca să fac ceva pe care ei să-l țină minte. Oricum îmi auzeam glume – așa cum unii profesori erau denumiți Hitler sau Baba Dochia, eu eram pentru ei ca vrăjitoarea cu prăjiturelele din Hansel și Gretel!”

Dar îi iubea, iar această iubire pentru elevi o are și astăzi, când pregătește pască, ouă roșii și cozonaci pentru elevii care îi calcă pragul în fiecare an în seara de Înviere. Doamna Ana nu a avut copii niciodată – „Eu nu am avut noroc în dragoste, dar am avut mai mulți copii de suflet – elevii mei”. Iar cei mai apropiați de ea o vizitează, încă, în fiecare seară de Înviere. Se duc împreună la biserica din cartier, iar apoi merg la ea la masă. „Încă mai păstrează tradiția asta, deși unii dintre ei au copii de vârsta la care erau ei atunci când i-am cunoscut. E plăcut să vezi cum s-au schimbat peste ani și cât de departe au ajuns”, spune ea.

„Familia mea a fost mereu mândră de mine”

Doamna Ana a învățat să respecte tradițiile de la mama sa – „Era o femeie foarte credincioasă și a vrut ca fiecare dintre cei 5 copii ai săi să fie la fel”. Micuța Ana și frații săi au fost crescuți în spiritul credinței, așa că în fiecare an, pentru cei 72 de ani ai săi, noaptea de Înviere a găsit-o la biserică. Încă își mai amintește cum, atunci când era micuță, se chinuia să țină aprinsă lumânarea pe drumul până acasă – „Erau foarte subțiri lumânările pe-atunci, se topeau extrem de repede, iar eu ajungeam acasă mereu plânsă, pentru că lumânarea mea se topea până atunci”.

Ana era o fetiță foarte ascultătoare. Cu patru frați mai mari, ea a simțit mereu că are șase părinți care o urmăresc și o ceartă dacă greșește, și și-a dorit să nu o facă. Este singura dintre cei cinci copii care a făcut o facultate și a plecat de acasă, însă a revenit cu aceeași bucurie în suflet la fiecare aniversare, fiecare sărbătoare și a fost prezentă în viața familiei sale cu toate ocaziile importante. „Familia mea a fost mereu mândră de mine; niciodată nu m-au făcut să mă simt incompletă pentru că nu mi-am format familia mea”.

Când privește înapoi la tot ceea ce a trăit, doamna Ana spune că a trăit o viață de care e mândră. „Am călătorit, am citit, am iubit, am fost parte din viețile multor oameni frumoși și am adus câte ceva în viețile fiecăruia. Asta mi-am dorit mereu: să fac un pic mai frumoasă viața oamenilor cu care mă întâlnesc și să îi fac să zâmbească. Cele mai mari frustrări ale mele din asta au venit, din faptul că existau oameni atât de triști, care nu știau sau nu puteau să zâmbească, iar eu nu am putut să fac nimic pentru ei. Mă simțeam responsabilă – eu eram atât de fericită, de ce nu puteam să îi ajut și pe ei să fie la fel?”

Ea spune că nu se simte singură, îi place compania ei. Și, mai apoi, oamenii nu sunt niște accesorii pe care să le ții lângă tine doar ca să nu te simți singur. „Dacă nu funcționează, nu funcționează, de ce n-aș fi fericită și singură?”. Oamenii sunt diferiți, iar doamna Ana a înțeles asta încă de când era micuță. Iar faptul că ea nu și-a dorit să-și petreacă viața alături de cineva tot din asta vine, din contrastul dintre ea și restul lumii. „Am cunoscut oameni extraordinari, oameni care m-au făcut mai bună, la care mă uitam ca la niște zei, și mi-au făcut viața mai frumoasă, într-adevăr. Dar asta nu înseamnă că, fără ei, viața nu e la fel e frumoasă”, spune ea.

Și se vede, în zâmbetul și în ochii săi, că doamna Ana este o femeie de 72 de ani senină, pe care problemele parcă au ocolit-o. De fapt, viața ei nu a fost lipsită de greutăți, însă felul în care le-a gestionat și a reușit să lupte pentru ele au lăsat niște urme frumoase, iar umbrele din colțurile gurii și ale ochilor săi nu par riduri, ci reminiscențe ale multor zâmbete și priviri frumoase schimbate cu oameni de calitate. Pentru ea, bătrânețea nu e un sfârșit al vieții, ci o continuare firească a ei, iar doamna Ana a făcut din această perioadă exact același lucru pe care l-a făcut din întreaga sa viață: o sărbătoare frumoasă.