La fel de copil… ca tine

Ce dimensiune capătă copilăria atunci când o privim stând jos?

Amalia are 14 ani și locuiește într-o casă frumoasă. Când se uită pe fereastră, dimineața, nu poate să nu remarce peisajul încântător și florile din curte.

Cărțile de pe biroul din camera ei sunt îngrijite. Toate au câte o copertă și o etichetă care vorbește despre ea – Amalia, clasa a VIII-a. Îmi spune că anul acesta are de trecut primul mare hop din viața ei de elevă, evaluarea națională. Științele exacte nu sunt punctul ei forte – nici nu mă mir, din moment ce mă uit la ea și-mi dau seama că fata din fața mea nu vrea să trăiască între niște limite stabilite de alții.

Ama îmi pare o fire introvertită. Pare că nu-și dorește să fie printre oameni, dar o trădează ochii. Căprui, veseli și… plini. Plini de o bunătate care îi dă un aer mai degrabă înțelept decât gingaș, de sclipiri care îi trădează curiozitatea, de o nerăbdare specifică începutului de adolescență. Pare că știe atâtea despre viață, dar că știe și câte mai are de învățat și are răbdare.

O găsesc pe Amalia ascultând muzică. Începe să se miște, ca și cum ar dansa… Din căruciorul său cu rotile.

Prin ochii Amaliei

Amalia s-a născut cu ceva în plus față de alți copii: parapareză spastică și dorință de independență. Își amintește că primii ani din copilăria sa au fost frumoși și fericiți, iar când spune asta nu ezită, însă pleoapele ei mi-au oferit un clipit lent. Locuia într-un bloc cu patru etaje până mai acum cinci ani. Avea vecini de joacă de toate vârstele și-mi povestește cum jucau împreună cărți și Monopoly.

Școala nu era prea departe de blocul ei, așa că părinții săi își începeau dimineața cu o plimbare până la școală. Singură la părinți, Amalia s-a simțit mereu iubită și încurajată. A copilărit într-o familie mare, cu rude care și-au păstrat legăturile și pentru care legăturile de sânge sunt importante. Îmi spune că uneori a simțit sprijinul lor, alteori nu.

Mă uit la o poză cu ea. Are o cămașă albastru marin, la modă. Încă de mică îi plăceau hainele cu personalitate, îmi zice. Mama era cea care îi cumpăra hainele, iar Ama complica puțin procesul pentru că era foarte atentă la ceea ce poartă. Îi plăcea ca hainele ei să aibă diferite imprimeuri sau paiete, iar rozul era o culoare de bază în șifonierul ei. Acum, se îndreaptă mai mult către culoarea mov – ”cea care e la modă anul ăsta?”, o întreb, iar ea îmi răspunde ”da, exact aia!”.

Când era mai micuță, se gândea des la viitorul ei. Își dorea să devină designer vestimentar, pentru că o pasionează hainele la modă. Îi place să deseneze, și nu o face doar în timpul școlii sau pentru școală.

Ca orice adolescentă, și-ar dori să poată merge prin magazine. Din păcate, însă, nu toate sunt adaptate persoanelor cu dizabilități fizice. Ultima dată, și-a dorit să intre într-un magazin de pe un bulevard din Alba, însă cele 3 scări de la intrare au făcut-o să se răzgândească. Dacă problema ar fi fost izolată și doar în domeniul privat, poate că neputința resimțită de persoanele cu dizabilități ar fi fost mai mică. Însă, politicile publice pentru integrarea acestora în societate sunt puține și, de cele mai multe ori, ineficiente. Ele nu oferă cadrul necesar nici măcar deplasării lor în siguranță în diferite clădiri. Spre exemplu, pentru a o duce la medic, părinții Amaliei sunt nevoiți să urce căruciorul pe scări.

Adolescenta își poartă părul brunet și lung mai mult desfăcut. Îmi spune că, atunci când era micuță, nu prea îi plăcea să se tundă și că de la 6 ani încoace își tunde doar vârfurile. Știu că mulți părinți aleg tunsoarea pentru copiii lor, așa că o întreb pe Ama dacă și la ea s-a întâmplat asta. ”Când mă tundeam, mă tundeam cum îmi plăcea mie”, îmi răspunde.

Amalia se deschide încet-încet. O rog să-mi povestească un moment din copilăria sa în care s-a simțit mândră. Mereu am crezut că poți să-ți dai seama de multe lucruri despre un om după ce anume îl face să fie mândru de sine. Și acum își mai aduce aminte: voia să facă un desen mai complicat, să deseneze o fată, și nu credea că o să-i iasă. Avea 10 ani și și-a dat seama că stă în puterea ei să realizeze lucrurile pe care și le dorește și că are toate condițiile necesare să o facă.

Abilitatea de a vedea ce e mai bun în oameni

Acum vreo doi ani, când era pe stradă, cu mama ei, a simțit o privire îndreptată spre ea. Nu a fost singura dată când s-a simțit studiată de cei din jur, pentru condiția sa. Căruciorul cu rotile nu poate fi ascuns, deși sunt sigur că, dacă ar putea s-o facă, Ama ar face-o, pentru că pare să-și ducă toate luptele de adolescentă numai pe fronturi interioare.

Mi-a spus că a înțeles că niciun om nu e perfect. Știe că nu trebuie să pună la suflet ce spun alții, pentru că fiecare își duce luptele sale, și că fiecare dintre noi avem ceva bun. Spune că, pentru ea, oamenii se împart în două tabere – cei buni și cei răi. A cunoscut oameni buni, care au ajutat-o când nu putea să se descurce cu căruciorul și care i-au dat încredere în ea, dar și oameni răi, care se uitau urât și, voit, o făceau să se simtă incomod. Nu-i judecă pe cei din urmă, dar și-ar dori ca ei să înțeleagă prin ce trec persoanele în scaun cu rotile.

Știți ce mi-a spus Amalia când am întrebat-o ce anume o face fericită? Mi-a spus că e fericită atunci când primește încredere.

Doar prin implicare putem schimba povestea

Dacă deschidem ochii și ne uităm în jurul nostru, ne dăm seama că există o Amalia în școala noastră, în cartierul nostru, în rândul clienților noștri, în viața noastră. Există câte un luptător în fiecare om de lângă noi, iar noi putem face în fiecare zi alegerea să luptăm alături de el, sau să ne îndreptăm armele împotriva lui. Fiecare putem să facem ceva pentru ca celor de lângă noi să le fie puțin mai bine după ce ne întâlnesc.

Amalia mi-a povestit că îi plăcea să se uite la desene cu Cenușăreasa, când era mică. Știți ce a făcut Cenușăreasa? A luat greutățile din viața ei și le-a folosit pentru a se construi pe sine. A depășit limitările pe care i le impuneau cei din jur și s-a dus pe drumul pe care și l-a dorit ea. A arătat că maturitatea emoțională nu vine odată cu vârsta, ci cu înțelegerea vieții. Și-a dorit ceva ce lumea credea că nu poate obține și le-a demonstrat tuturor că e posibil s-o obțină. La fel și Amalia.